nicolae_cajalSavantul Nicolae Cajal, membru al Academiei Române, s-a născut la 1 octombrie 1919, la București. A fost fiul profesorului dr. Marcu Cajal, unul din primii specialiști în pediatrie din România.

A absolvit Facultatea de Medicină din orașul natal. În 1946, a devenit doctor în medicină și farmacie, iar în 1959 — doctor în științe medicale. A fost atras încă din timpul studiilor universitare de domeniul microbiologiei. Conform www.cdep.ro, în 1944 a lucrat în cadrul laboratoarelor Catedrei de Bacteriologie, iar un an mai târziu, în cele ale Catedrei de Inframicrobiologie (Virusologie) ale Facultății de Medicină București. S-a format ca specialist microbiolog și virusolog sub conducerea savantului Ștefan S. Nicolau, întemeietorul școlii românești de virusologie.

În 1966, a devenit șeful catedrei de Virusologie a Universității de Medicină și Farmacie din București unde lucrase, din 1946, ca preparator, apoi asistent, șef de lucrări, conferențiar și profesor. Tot din 1966, a fost expert al Organizației Mondiale a Sănătății. Între anii 1967 — 1994, a fost director al Institutului de Virusologie al Academiei Române, unde lucrase de la înființare, din 1949.

Membru corespondent (din 21 martie 1963), membru titular (din 22 ianuarie 1990) și vicepreședinte (2 februarie 1990 — 1 februarie 1994) al Academiei Române.

Din anul 1991, a fost membru în Biroul Executiv al Comisiei Naționale UNESCO pentru România și președintele subsecției de Științe, conform www.acad.ro.

În 1992, a fost ales președinte al Fundației ”ELIAS” a Academiei Române. În 1994, a devenit președintele Secției de științe medicale a Academiei Române și, în același an, director onorific al Centrului European pentru comunicare socială și relații interetnice din Academie. Din 1998, a fost președintele Academiei de Medicină.

A deținut funcția de director al Serviciilor medicale din Federația Comunităților Evreiești din România din anul 1977.

Membru al prezidiului Federației Comunităților Evreiești din România în intervalul 1986-1994. La 13 iunie 1994, a fost ales președintele Federației, funcție de ținută până la moartea sa, în 2004. A fost senator de București, ca independent, între 9 iunie 1990 și 14 octombrie 1992. A făcut parte din Grupul parlamentar al Frontului Salvării Naționale. Din 1995, a fost președinte al Forumului “B’NAI B’RITH Dr. Moses Rosen”—România.

A argumentat și a dezvoltat concepția pluralității virusului hepatic, demonstrând existența mai multor tipuri de virusuri decât A și D. A studiat nivelul imunizării după vaccinul Sabin prin dozarea de anticorpi. A inițiat și perfecționat vaccinul antigripal și antirujeolos, studiind efectul acestora în cazul administrării pe cale nazală sau conjunctivală.

Ca cercetător, în domeniul virusologiei, a publicat peste 400 de lucrări și studii, apărute în țară și străinătate, printre care: ”Considerațiuni asupra simptomatologiei și prognosticului trichinozei” (1946), ”Diagnosticul de laborator al inframicrobiozelor umane” (1958), ”Lumea virusurilor” (1962), ”Turbarea” (1962), ”Relații între virusuri și tumori” (1971), ”Oameni contra virusuri” (1974), ”Enterovirusuri nepoliomelitice. Implicații în patologie și în poluarea mediului ambiant”, ”Patogenia infecției virale cronice” (1983) ș.a.

Redactor responsabil la ”Revue Roumaine de Virusologie” (din 1987) și membru în colegiul de redacție a numeroase organisme științifice de profil. Membru al: Societății Regale de Medicină din Londra; Societății Internaționale de Patologie Comparată; Societății Franceze de Microbiologie; Academiei de Științe din New York.

A fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităților din Oradea (1994), Timișoara (1995), Cluj (1995), Iași (1996). În anul 2003, a fost distins cu diploma ”Meritul Cultural” de către Academia Română.

A murit la 7 martie 2004, în urma unei afecțiuni digestive, la Spitalul Elias din București.